Din adancuri...

Toamna este un andante melancolic si gratios care pregateste admirabilul adagio al iernii.

Eternă copilărie...

Stăteam închise în camera de granit,
Eu și tu, tu și eu, copilăria mea!
Chiar dacă afară mirosea a primăvară,
Nu puteam descuia ușa camerei.
Totuși, tu îmi zâmbeai senină, copilărie!

Vedeam păpădiile galbene, fluturii roșii,
Dar nu reușeam să rostesc niciun cuvânt.
Tu te jucai cuminte cu un strugure de stele,
Chiar dacă era dimineață,
Iar petalele tale nu erau încă treze.

N-am vrut să te supăr...
Dar, ți-am strivit o boabă de stea,
Și-atunci a curs o lacrimă pe pământ,
Mugurii înzăpeziți de doruri
Jinduind izbucniri de suflete.

Florile copilăriei mele s-au speriat puțin...
Acum, e-un curcubeu deasupra sufletului meu,
Iar dacă nu existai tu,
S-ar fi putut ca el să dispară
Într-un joc de-a v-ați ascunselea...

TOTUL E O UVERTURĂ LA SIMFONIA COPILĂRIEI!

Du-mă fericire...

Ploua cu lacrimi, ploua cu doruri, ploua cu amintiri și cu iubiri.
Și așa, deodată, începusem să visez și să îmi cânt poeme de iubire, dar mi s-a făcut teamă așa, pur și și simplu...Acum, mă hrănesc cu minciuni din palma ta și mă îmbăt cu dragoste ascunsă, nepermisă. Vreau să-mi recapăt fericirea, iubirea și visele mele răzlețe, pictate în absurdul nopților de vară.
Fericirea mea, care mi s-a părut sfârșită, s-a ivit iarăși. M-a cuprins sub aripile sale, m-a învăluit în parfumul său de orhidee, oferindu-mi trandafirul grena al iubirii.
Acum, du-mă, fericire, în sus și izbește-mi fruntea mea lată, tâmplele mele, de buzele fluturilor care mă iubesc etern. Cumpără-mi, fericire, panglici roz și albastre, cu care să strâng dragostea...Astfel, nu va mai pleca niciodată. Vreau să văd liliacul înflorit, firul verde al ierbii vesel, zâmbetul buburuzelor plin de gingășie.
Mi-e dor...Vreau să zbor cu fericirea de mână până la Poarta Paradisului Pierdut, Să las un sărut într-o cupă de floare, să mă joc cu strugure de stele și să mă-nec cu praf de rouă.
-Mai ți minte, fericire, când rătăceam în fiecare seară prin Grădina Timpului, visam la asfințitul veșnic și căutam lungile povești ale îngerilor? Tu îmi cântai la ureche, mângâindu-mi părul, prinzându-l cu o boabă de stea și spunându-mi:
-Te iubesc!
Erai licărul meu de speranță! M-ai părăsit pentru puțin, dar acum te-am recăpătat pentru totdeauna.
Stau și scriu cu litere de aur pe un bilețel violet sentimente profunde, gânduri nemărginite, alături de care învăț să zbor. Le voi ține ascunse în cutiuța mea, pictândul-le în leagănul de argint al unei flori.
Și totuși, fericire, te-am iubit mereu!

De-ale îndrăgostiților

Sunt un pescăruș.
Nu! Nu asta!
Sunt o floare
Ce urmărește fabuloasa modelare a timpului,
Sau mai bine sunt un fluture.
Un fluture cu aripi catifelate,
Ce cuprinde sub protecția sa chiar și frunzele străvezii ale plopilor.

Gust din fiecare clipă și nu mă satur.
Ating fiecare val de speranță
Și mă afund în necunoscut.
Spăl fiecare pată de iubire,
Însă tu mă cauți necontenit,
Găsindu-mă și spintecându-mi trăirile...

Poate încă te iubesc........

Fulgii sufletului

Îmi ningi cu fulgi de umbre
Peste ani și peste fluturi.
Cu fiecare fulg
Îmi împletesc amintirile,
Cu fiecare umbră
Îmi înțep visele.
Mă intoxic cu iubire,
Căutând sentimentul pierdut.
Privesc gingașul fâlfâit de aripi
Și zbor prin apa limpede.
Încep să scriu în labirintul întunecos
Poemul ce veșnic îmi bandajază tristețea
Și mă așez în zăpada moale, albă,
Așteptând la răspântii de inimi
Iubirea adevărată...

Jocuri...

Într-o seară te jucai
C-un strugure de stele.
Eu ți-am strivit o boabă de stea
Și-atunci a curs o lacrimă pe pământ.

Ieri te jucai
Cu pulbere de rouă.
Eu ți-am furat-o ușor,
Dar tu m-ai strâns în brațe.

În seara asta te joci
Cu gândurile mele.
Eu vin și opresc melodia anilor frumoși,
Iar tu, îmi scrii poeme de iubire.

Acum, amândoi ne plimbăm,
Căutând steluțe norocoase
Și visând la asfințitul veșnic,
Care dăinuie în inimile noastre...

Mă grăbesc în întâmpinarea soarelui...

            Lumina lunii îmi bate ușor  în geam și se contopește cu lumina slabă a unei lumânări. Petale de amintiri și speranțe se desprind ușor din jurnalul care ascunde în filele sale toată copilăria mea, lăsând dezvelită gingășia ghioceilor umani.                                                                                                         
             
               - Cerule, mai pot vedea vreodată soarele? Mai trec oare de noaptea asta lungă, lungă? Gândul că totul s-ar putea sfârși tragic mă înspăimântă. Viața mea e țesută cu fire de aur și e pusă bine, într-o cupă de floare. Numai jurnalul meu poate destăinui acea escapadă...Și da, era noapte. Una din nopțile alea cu multe stele și cu luna care...ba plângea, ba râdea...Doar prin preajma sălciilor se zăreau broboane de lumină. În rest, nimic interesant, doar că mirosea a primăvară.                                                                                                                                                                                                                                   Și atunci, în noaptea fermecată, chipul său oglindit în izvoare mi-a îmbrățișat privirea, iar umbra lui  o prindea pe a mea. Eu m-am rezemat pe întunericul nopții și am mângâiat liniștea.                                                                                                                                                                                             Da! Eram visul lui! A strâns în mine soarele de atâtea ori, iar acum se îndreaptă cu pași lenți, greoi, cuprinzându-mi palmele universul său.                                                                                                        
           
           - Te iubesc! mi-a șoptit la ureche, aranjându-mi părul care visa la răsăritul veșnic.                                
         
           - Eu mă grăbesc în întâmpinarea soarelui. Nu mai suport liniștea asta. Vreau să ne crească aripi până la nori, vreau să văd de aproape cerul!                                                                                                                 
           - Noaptea e pe sfârșite...Se apropie soarele, înconjurat de culorile pale, obscure ale zorilor. Avem timp să îmbrățișăm răsăritul și să alergăm după pescărușii nebuni care se pierd în adâncuri.                                                                                                                                                             
           
           A avut dreptate! În scurt timp am început să scriu poeme de fericire, de iubire. Acum, astrul m-a luat cu el, furând parfumul fabulos de crini. E mult mai bine! Pot să cutreier munți, oceane... Sufletul meu a lăsat vechile obiceiuri, cuibărindu-se undeva, la capăt de lume.                                                                                                                                                                                                                                           Eu voi urca pe un norișor și de acolo sper să ajung departe, unde îmi doresc...