duminică, 6 februarie 2011

Mă grăbesc în întâmpinarea soarelui...




            Lumina lunii îmi bate ușor  în geam și se contopește cu lumina slabă a unei lumânări. Petale de amintiri și speranțe se desprind ușor din jurnalul care ascunde în filele sale toată copilăria mea, lăsând dezvelită gingășia ghioceilor umani.                                                                                                         
             
               - Cerule, mai pot vedea vreodată soarele? Mai trec oare de noaptea asta lungă, lungă? Gândul că totul s-ar putea sfârși tragic mă înspăimântă. Viața mea e țesută cu fire de aur și e pusă bine, într-o cupă de floare. Numai jurnalul meu poate destăinui acea escapadă...Și da, era noapte. Una din nopțile alea cu multe stele și cu luna care...ba plângea, ba râdea...Doar prin preajma sălciilor se zăreau broboane de lumină. În rest, nimic interesant, doar că mirosea a primăvară.                                                                                                                                                                                                                                   Și atunci, în noaptea fermecată, chipul său oglindit în izvoare mi-a îmbrățișat privirea, iar umbra lui  o prindea pe a mea. Eu m-am rezemat pe întunericul nopții și am mângâiat liniștea.                                                                                                                                                                                             Da! Eram visul lui! A strâns în mine soarele de atâtea ori, iar acum se îndreaptă cu pași lenți, greoi, cuprinzându-mi palmele universul său.                                                                                                        
           
           - Te iubesc! mi-a șoptit la ureche, aranjându-mi părul care visa la răsăritul veșnic.                                
         
           - Eu mă grăbesc în întâmpinarea soarelui. Nu mai suport liniștea asta. Vreau să ne crească aripi până la nori, vreau să văd de aproape cerul!                                                                                                                 
           - Noaptea e pe sfârșite...Se apropie soarele, înconjurat de culorile pale, obscure ale zorilor. Avem timp să îmbrățișăm răsăritul și să alergăm după pescărușii nebuni care se pierd în adâncuri.                                                                                                                                                             
           
           A avut dreptate! În scurt timp am început să scriu poeme de fericire, de iubire. Acum, astrul m-a luat cu el, furând parfumul fabulos de crini. E mult mai bine! Pot să cutreier munți, oceane... Sufletul meu a lăsat vechile obiceiuri, cuibărindu-se undeva, la capăt de lume.                                                                                                                                                                                                                                           Eu voi urca pe un norișor și de acolo sper să ajung departe, unde îmi doresc...

                                                                                                                                                                                           
          

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu